Podul
Sufletul ei fremata cu mult înainte
De a se auzi fornaitul cailor
Când caruta noastra se-apropia de pod.
„Podul, uite podul“, îmi spunea
Cu o emotie mai bogata-n miscare
Decât lanurile de grâu ce-nsotisera drumul.
Apoi strângea haturile cu grija
Si-o mândrie umbroasa
O cuprindea, mânând
Caii încet si atent, peste arcul de lemn.
Dincolo, era grava si blânda,
Concentrata în sine, ca luna.
Simtea ca într-o zi voi trece singur podul.
Simtea fara zabava cum luneca-n eclipsa.