Cerbul lovit între coarne
Cerbul lovit între coarne
A răsturnat luna peste ocean
A scos ochiul solar din orbită
A crăpat sub copită pământul.
Cum m-a cuprins răsuflarea lui,
Dorul lui de lumi, ce însetare!
Peste culmile cu iarba robiei
Gâtul lui îşi mai întinde umbra.
Ah vorbe, vorbe, vorbe!
Ah mugete de dimineţi şi stele.
Printre ciutele silabelor, prin gerul înlănţuit în
cuvânt
Biciuie pădurea de zâmbete.
Căutarea ta — ce arcuire!
Ce săgeată ţi-a trimis în creieri!
Ce departe-a urcat modelatorul de turme
Ce vale-ţi sapă, adânc, singurătatea.
Unde să-ţi rezemi pleoapele şi fruntea?
Troienele de beznă-ţi intră-n piele
O grindină de întrebări erupe
Din sufletul tău strâmtat peste măsură.