Jocurile recoltei îi prind destul de ocupați. Cu toate acestea, Nalbian câștigă alergarea detașat, de asemenea cățărarea și praștia. Agerimea lui pare că se ascute de la an la an, cândva din pură pasiune, la care, în ultima perioadă, s-a adăugat o planificare riguroasă. Gândește că are nevoie de abilități solide pentru a face față necunoscutului așa cum îi cere sufletul său. Cât despre puterea brațelor, aici Getozak este de neîntrecut, bărbat tânăr, sculptat în piatră și cu plămâni de zimbru, cum îl admiră ceilalți. Cu el se înțeleg cei trei recruți cel mai bine, tot la el vine Nalbian pentru a-și încerca forțele. Voinicul îi face pe plac cu bucurie și se trântesc prin iarbă cu mult haz.
Intrarea în plină iarnă, destul de bruscă anul acesta, înseamnă și închiderea pușculiței. Doar jupâneasa ce îi mai cheamă la câte o vânzolire de zăpadă sau mutat de murături și butoaie dintr-o cămară în alta. Cătănia s-a înmuiat, dar gărzile se fac cu strictețe. De anul nou, cei trei boboci cad în păcăleala oștenilor cu vechime și se pricopsesc cu paza de noapte la intrare. Sunt vizitați însă cu responsabilitate de Eusten, care abia se atinge de băutură la chefuri, iar din turn știu că veghează privirea experimentată a lui Tehanos. Așadar, băuturi cuminți și bucate răcite în timp record, pentru cei trei.
– Argh, îngheață din farfurie până o duc la gură, se plânge Brosoc de friptura ce nu mai aburește de minute bune.
Un grup de patru fete se apropie să îi onoreze cu prezența și surâsul lor. Nu cu mâna goală, ci cu plăcinte atent învelite și o canistră mare de ceai.
– Am plecat cu el clocotind!
Străjerii de seamă se trezesc, ca la un semn, cu pieptul înainte, cercetând atent depărtările ca să bage spaima în vrăjmași. Nici frigul nu mai este ce-a fost acum câteva clipe, iar singura lor îngrijire este să nu arate caraghios în cojoacele aruncate peste armuri. Fetele le înmânează castronul cu plăcinte și le toarnă ceai în căni groase.
– Ehehe, dar nu trebuia să vă deranjați, ne facem doar datoria, ahem, tușește grav Brosoc. Sau, ba nu, mai stați cu noi, că avem plăcinte... adică, vrem să vă mulțumim și să bem un ceai, se încurcă el de tot. Ei, vreau să zic, e bine le petrecere? renunță până la urmă în fața celor două fete care îi toarnă ceaiul și așază castronul pe un șervet curat.
– Stai pe pace, plictiseală mare, cască una ca să îl asigure, în timp ce la distanță, din tavernă, răsună tropăieli și cântece.
– Aici e mai interesant, e glorie! întărește și Melbeea de colo, ștrengărește. Iar, dacă sunteți copleșiți, venim și noi cu bețele, vi-i uscăm de vii. Nu, Deliza?
– Da, amazoanele nu se încurcă! Asta dacă nu le predăm întâi o lecție de bun simț, de anul nou nu deranjăm lumea, mai mare rușinea, o susține prietena ei, pregătind cana lui Adenil. Acesta își cam pierde cuvintele și mulțumește din ochi, mai mult decât ar fi putut să o facă prin viu grai.
Nalbian este și el recunoscător Melbeei. O prinde de mâini și, privind-o ca din altă poveste, o roagă într-un târziu să se întoarcă la căldură.
– Era bine dacă puteai să vii cu mine, nu?
– Fără dar și poate...
Fetele fac calea-ntoarsă, iar tinerii profită de căldura bunătăților aduse. Inima, în schimb, le este deja mai aprinsă.
– Hrmpf... alții se însoară la vârsta noastră, molfăie Brosoc cu ochii spre lungul drumului către pădure, luminat de o seceră de lună sticloasă.
După o scurtă pauză, Nalbian își amintește:
– Apropo de asta, Cassia și Rogozis anunță nunta la chef. Doar pentru vreo doi amețiți care nu au urechile suficient de ascuțite, hehe.
– A, da, nici nu mai știu pe la cine am auzit. În primăvară, după înflorirea narciselor?
– Da, așa i-a plăcut Cassiei.
– Înc-o dovadă că nu mă aflu unde trebuie, se bosumflă Brosoc. Eu trebuia să fiu printre ăia doi amețiți, acum se plictisește celălalt singur, săracul...
În scurt timp, mai prinzând putere după gustare, își amintesc de ale lor.
– Am calculat iar aseară, cu Brosoc, îl anunță Nalbian pe Adenil, negăsindu-l acasă la momentul cu pricina. Dacă nu am căzut amândoi în ceața închipuirii, atunci se pare că am depășit pragul, avem suficient pentru jumătate de an la cetate!
– Ați pus la socoteală prețurile din Karivatra, cum ne-a spus negustorul? întreabă Adenil.
– Cu mare atenție chiar, suntem peste! întărește Brosoc.
– Zilele următoare mă duc să vorbesc cu jupânul pentru barcă, reia Nalbian. Iar Eusten a decis că putem continua gărzile când ne întoarcem, avem noroc. Sigur reușim, se apropie, zâmbește el senin, pierdut deja în așteptare.
Într-adevăr, fără multă întârziere, profitând și de faptul că înzăpezirea drumurilor l-a prins pe Igramenys în Libra, Nalbian se folosește de o ocazie pe la bucătărie cu mama sa și cere audiență prin Arbopyn. Nu că nu ar fi putut și altfel, dar preferă să păstreze un aer mai oficial, caracterul stăpânului prea puțin prezent reușind să scape în general aprecierii oamenilor.
Jupânul îl primește în scurt timp, doar cât să-și stingă pipa și să se poată aranja din veșmântul lung, cu blazonul familiei pe piept. Pentru el este un moment ca oricare altul, în situația iernatică dată: dacă nu este ieșit cu sania trasă de cai, în sala cu statuete și tablouri, la masă cu familia, înțelepții sau alți fruntași, atunci cu siguranță poate fi găsit aici, în biroul mare cu scaun nobil, înalt, și taburet pentru picioare. Există rafturi și în această cameră, mai mult pentru înscrisuri și sigilii oficiale. Sus de tot, într-un cufăr lucrat de o mână talentată, se află câteva scrieri apropiate inimii sale, pe care le desface în zile ca aceasta. Cronici de familie, strămoși și parcursul lor în viață, creionări de portrete, altele decât cele care-l privesc agățate pe pereți. Se mai uită pe ferestrele boltite, cu gândul la vremurile în schimbare. De departe, aerul rece și limpede ca lacrima aduce vederii creste de munți înzăpezite. „Până la urmă, cei care se ridică au justețea lor. Ce am făcut eu, de pildă, să merit drept peste satul ăsta, fără ca oamenii de aici să aibă un cuvânt de spus? Hm, iar, din scrierile astea, nici nu prea am cum să fiu împăcat pentru felul în care s-au strâns averile.“
Vizita lui Nalbian îi mai alungă monotonia, îl invită bucuros să-l însoțească. După o privire admirativă asupra camerei, tânărul îi face respectuos solicitarea, cu asigurări de pază bună asupra bărcii. Nu mai apucă să vorbească despre vreo plată, pentru că Igramenys nici nu vrea să audă:
– Luați-o sănătoși și ajutați-vă de ea. Mai mult folos îi veți găsi voi, decât să o țin degeaba! Și, sper, cu ce veți afla prin depărtări, să vă întoarceți tot aici, la noi, îi urează cu știința faptului că mulți tineri rămân prin așezări mai ispititoare, văduvind locurile natale de brațele și spiritul lor. Precum au făcut, de altfel, și copiii săi.
Nalbian pleacă entuziasmat să dea vestea cea mare. Maică-sii, deși bucuroasă pentru el, nu îi este ușor, știind că se apropie momentul unei așa lungi despărțiri. Brosoc și Adenil se arată încântați, primul pregătind chiar numărătoarea inversă. Cumva însă nu cad de acord, plasând totuși plecarea undeva mai târziu de nunta Cassiei, poate chiar spre vară, după codirea lui Adenil.
Sfârșit de iarnă. Pe cât de repede s-a stabilit, pe atât de repede își face bagajele anul acesta. Primii ghiocei scot capul cu vreo două săptămâni mai devreme ca de obicei și ornează ferestrele și părul fetelor. Drumurile sunt iar practicabile de copitele cailor și roțile carelor, astfel că reîncepe sezonul pentru cărăușii. Primele sunt ale tinerilor de inițiat, de la o vreme însă mai scurte și alese cu precauție. Chiar dacă nu mai caută ca înainte, nici prietenii noștri nu sunt ocoliți de un negoț, aproape, la Gorunul Trăsnit. De cum au repornit drumețiile, hanul are nevoie de orz pentru fermentată și de refacerea stocurilor obișnuite.
Libra nu este singura dornică a-și vinde surplusul, nici cea mai aproape de răscrucea mare din pădure, dar solul în trecere prin satul lor îi știe bine pe băieți și le oferă afacerea. Soarta face ca Nalbian să fie singurul disponibil, Brosoc și Adenil se pregătesc să intre în gardă. Iar trimisul, plecat deja cu alte treburi, a lăsat vorbă grabnică. Astfel că, fără a sta mult pe gânduri, tânărul oștean se pregătește de drum. Încarcă însă cu toții legăturile, la hambarele de la conac și negustor.
– Ce nevoie să mai avem de drumul ăsta? întreabă Adenil, mai într-o doară.
– E drept că nu strică paralele, înclină Brosoc de partea cealaltă.
– O nimica toată. Plec înaintea zorilor și până-n miezul nopții sunt înapoi.
Într-adevăr, a doua zi, câteva ceasuri înaintea soarelui, Nalbian trece printre cioturile de zidărie măcinată de timp. Adenil îl întâmpină de plecare, abia intrat în post, iar Brosoc agită și el flacăra din turnul de veghe.
Căluțul trage fără grabă, mulțumit de stomacul plin și pătura protectoare. Respirația celor două făpturi, înaintând spre pădure, fumegă din belșug în aerul rece. Peticele de zăpadă întărite de frigul nopții trosnesc sub roțile carului. Căciula și mănușile, la ale căror facere Croitorii au bombănit mofturile noii generații, sunt binevenite chiar dacă nu mai crapă pietrele de ger.
Intrarea pe întuneric în codrul încremenit încă îi provoacă emoție. Crengile sunt golașe, iar drumul se vede binișor în lumina difuză, întărită de albul sporadic al zăpezii. Aprinde totuși felinarul mic, pentru a fi mai ferit de vietățile pădurii și a nu da peste vreo boacănă ascunsă de-a curmezișul. Sabia este aproape, lângă șezut, iar praștia nelipsită de la brâu. Curând trece pe lângă Lunca Buștenilor și rememorează, a câta oară, episodul cu deznodământ fericit.
Pe când se pregătește a crăpa de ziuă este deja trecut de răspântia cu Valea Teiului. Nalbian continuă printre hopuri de gheață și movilițe de zăpadă, până spre ora prânzului. Încercat de foame, trage spre malul râului.
– Hai, căluțule, bea puțin. E rece, știu... ajungem curând la fân și apă încropită.
Tânărul își dezmorțește picioarele într-un scurt ocol, înfulecând o turtă luată la desagă. Locul este taman bun de popas și, la vederea unor urme de copite încă proaspete, stă în dubiu: să fi oprit altcineva de curând sau doar cerbi și căprioare? Susurul apei însă păstrează secretul, iar singurele voci sună din cloncănitul unor corbi. Nu zăbovește mult, își continuă drumul la fel de liniștit. „Două ceasuri și am ajuns.“
Poziția hanului se ghicește din depărtare. Un luminiș măricel se deschide de-o parte și de alta, în mijlocul căruia tronează stejarul secular, pârjolit cândva de lovitura unui fulger. Pe partea dreaptă, între drum și Mărgăritar, hanul de la Gorunul Trăsnit îmbie drumeții la popas, cu promisiuni de butoaie pline, mâncare aburindă și paturi calde. Este cunoscut în tot ținutul și mai departe, unul dintre cele mai mari și respectate hanuri.
Un băiat se grăbește să îl ajute cu priponirea patrupedului în fața ieslei cu fân. De balustrada de lemn mai sunt legați câțiva cai, semn că sunt oaspeți, ca de obicei. Nalbian îl dezvelește de pătură și începe să-l perie, în așteptarea hangiului ce tocmai i-a făcut semn pe geam.
– Ai venit, chiar mă întrebam. Singur?
– De data asta singur, jupâne, dar cu tot ce-ai trimis vorbă că-ți trebuie.
Se salută ca două cunoștințe vechi.
– Haide înăuntru, are cine să descarce. Ei, mi-ar mai trebui mie, abia ce ne-a lăsat iarna... butoaiele-s aproape goale, cămările strigă și ele. Hai, că e moment bun la gologani!
– Noi am cam rărit-o, după cum știi. Dar... vedem cum ne-aranjăm și dau de veste, îi răspunde Nalbian, intrând în hanul mare, prietenos, încălzit de un șemineu de piatră imens. Deasupra intrării, agățată de un drug de fier răsucit, o blană de lemn bălăngăne desenul stejarului ars din drum, cu câteva dichisuri și litere de-o șchioapă.
Hangița, însoțită de nurorile ei, se bucură la vederea libreanului. Afacerea este în familie, unul dintre fii drege prin curtea mare până la râu, altul e plecat după provizii și trebuie să ajungă mai târziu. Își alege fără probleme o masă liberă, după ce își dă binețe cu restul oaspeților, iar hangiul îl asigură că revine după ce-și va fi tras sufletul. I se aduce supă fierbinte și tocăniță, alături de un pahar cu tărie, dar Nalbian îl schimbă cu unul de vin fiert.
„Pot să stau un ceas fără probleme, ajung până-n miezul nopții“. Doar câteva mese mai sunt ocupate, o familie gălăgioasă, niște drumeți ce-și odihnesc oasele rebegite probabil între drumuri mai lungi și alta pe care stau mai mult pahare decât mâncare, pentru cei patru nebărbieriți ce se pregătesc să plece. Nalbian nu recunoaște pe nimeni din sală și știe că nu trebuie căutată vorbă inutilă. Pe ultimii i-ar bănui de ceva tăișuri pe sub mantiile lungi, dacă nu ar știi regula strictă a lăsării armelor la intrare, unde se odihnește doar sabia lui și două toporiște. Până termină el supa, cei patru plătesc scurt și își fac ieșirea cu mâna la pălăriile trase pe cap. Nalbian se simte mai ușurat, ocazie să descopere că a fost încordat.
Nu peste mult timp revine hangiul, împreună cu fiul său.
– Păi, să bem și noi un pahar, băiete, se așază ei și o roagă pe fată pentru un rând. Aceasta îi face din ochi juniorului, semn că este soața lui.
– Cum a fost drumul, libreanule, zâmbește tânărul, prinzându-l scurt de cot.
– Bun, chiar lejer, cred că puteam să și dorm, hehe.
– Las’ că te întremezi la noapte, sunt buni ochii deschiși. Hai sus, noroc!
Nalbian onorează urarea, dar paharul nu va mai fi dus la gură a doua oară. A servit deja unul și nu îi place să le amestece cu drumul.
– Bine faci, uitasem. Eusten, banditul, ce mai zice, că bine vă învață?
Cei trei mai schimbă vorbe, se mai dezmorțesc cu toții de peste iarnă. Băiatul de la cai intră și el pentru apă caldă.
– Ăștia de-au plecat, jupâne... Să vezi sub șa la pletos, ditamai lama.
– Ai, da? Mi s-au părut mie cam... Nu i-am mai văzut, doar pe unul, toamna trecută, lasă hangiul sprâncenele stufoase. Au plătit bine, dar nu am reușit să scot nici două cuvinte de la ei.
– Nici eu nu am auzit nimic, se apropie fata cu apa încropită. Parcă se opreau din vorbă, când treceam pe la masă.
– Și-ncotro au luat-o? se încruntă și mai tare jupânul.
– Spre soare apune, răspunde puștiul, ieșind pe ușa mare.
„Nu spre Libra“, gândește Nalbian, părăsit iar de o emoție ce tocmai se înfiripa. Într-un final, se socotesc la bani și este însoțit să înhame animalul înapoi la carul gol. Nici nu apucă bine, că, din poteca pe care trebuie să facă drum întors, apare celălalt fiu al hangiului, în goana calului. Bătrânul sare ca ars, văzându-l fără încărcătură și panicat.
– Tâlhari! strigă noul sosit, de la distanță.
Se oprește lângă ei și coboară ajutat, încercând să-și prindă suflul din urmă.
– Adineauri, tocmai ce veneam... de la Brazi... mai aveam puțin. Au sărit în fața mea, mi-au desfăcut carul... Le-am aruncat desaga și am fugit.
– Bine că ești întreg, băiete!
– Câți erau, dincotro? întreabă Nalbian îngrijorat.
– Patru. Au ieșit din pădure dinspre asfințit, ocolesc drumurile. Și n-ar fi doar asta, dar la ultimul popas am auzit că au trecut alții spre miazăzi, mai numeroși. Să fie două ceasuri, se uită el la tânărul din Libra cu subînțeles.
Nalbian, în loc de la revedere, se năpustește pe spinarea calului și dispare în tropăit furibund.
Nu pot fi descrise emoțiile care-l încearcă acum pe librean. În scurt timp trece pe lângă carul abandonat de fiul hangiului și răscolit de bandiți, iar un tremur iritant îi încolțește pe la încheieturi, vocea trupului în fața pericolului necunoscut. Spada îi atârnă la brâu, în teacă, nepermițându-și a pierde timp prețios cu înșeuarea calului. Dar lama ei îi arde sufletul. Arma purtată cu intenție înseamnă provocare, înseamnă declarație. Nu este pregătit pentru așa ceva, probabil nu va fi niciodată. Îi este teamă, ar putea fi ucis într-o clipită. Încearcă să își liniștească pieptul, întrebându-se dacă nu e cam prăpăstios în anticiparea drumului tâlharilor. „Dar ce fac dacă dau de ei?“
Se adună puțin și începe să își facă niște calcule. În plus, calul gonit cu zel trebuie și odihnit. Poate ar fi bine să se mai intereseze pe la popasuri, sunt câteva mai lăturalnice. Sau să oprească în Valea Teiului, să vadă care e situația. Curând renunță și la acest gând, nu pentru că i-ar fi venit vreo socoteală mai bună, ci pentru că își încrucișează pasul cu urme ce se întind drept înainte. Inima îl strânge iar. Pentru ca, apoi, să mai revină la locul ei, odată cu pierderea formelor de copite prin pădure. Își permite să odihnească scurt armăsarul, deși nu poate să alunge presupunerea unui ocol la derută.
Soarele își ia rămas bun, aruncând ultimele raze prin țesătura de crengi dese. Când ajunge la răspântia cu Valea Teiului este deja întuneric. Nu mai are felinarul, iar pâlcuri de nori leneși stăvilesc din lumina cerului. Merge atent, îmbărbătând calul ce dă semne de oboseală. „Să merg pieptiș? Dacă sunt pe aici și pândesc la drum, pot cădea în capcana lor. Dar pe cine să aștepte, noaptea?“ Cu astfel de gânduri trece și de Lunca Buștenilor, unde mijește bine ochii la zăpada amestecată cu țărână. Nu este niciun dubiu, este spulberată de mai mulți cai pe fugă. Nalbian forțează un galop nebun, pierdut în valuri de transpirații reci și fierbinți. Prin vene îi circulă o singură forță mobilizatoare: „Nu mi-aș putea ierta vreodată să nu fi fost acolo, pentru orice s-ar întâmpla“.
Ieșirea din pădure, printre ogoarele încă amorțite de la picioarele Librei, este chiar în față. Spre el, însă, din partea cealaltă, dincolo de primii copaci, vin călăreți în goană. Nalbian trage hățurile și mișcă patrupedul în loc, neștiind încotro să o ia. Aude clopotul dinspre sat și intuiește mai multe făclii. Decide să iasă de pe cărare pe furiș, ca să vadă mai bine ce se întâmplă. Undeva pare să fi greșit, pentru că este rapid descoperit și, înainte să se dumirească, ceata abia intrată la adăpostul codrului îl înconjoară.
Nu trebuie să îi vadă ca să știe că sunt tâlharii. Zărește doi blocându-l în dreapta, alți doi în stânga și simte cel puțin unul în spate. Înaintea lui se așază un al șaselea călăreț, de-a curmezișul, cu sabia în aer. Gura lui Nalbian începe să tremure, iar mintea nu își mai dă mâna cu emoțiile. Un singur gând reușeste să îi aducă un petic de pământ sub picioare: tâlharii s-au întors cu mâinile goale, par să fi fost respinși și nu arată urme de acțiuni sângeroase.
Cel din fața lui înaintează cu sabia întinsă. Nalbian nu schițează niciun gest provocator. Foarte încet, duce mâna la desagă și o întinde spre el. Un altul se apropie și îi smulge arma de la brâu.
– Tu, ce e cu tine, ai întârziat la petrecere?! bubuie vocea groasă a celui care îi taie calea. Îi preia desaga cu vârful spadei și o aruncă spre un fârtat. Acesta scotocește repede și, dând peste galbenii plătiți de hangiu, îi arată bucuros celorlalți.
– Hai că plecăm cu ceva!
Nalbian reușește să vadă câteva fețe mai bine, dar niciuna nu îi este cunoscută de mai devreme, de la han.
– Ba putem face mai mult, se aude altul. Cât or da oamenii pe flăcăul ăsta, mergem cu el la schimb.
– Mai mult ne încurcăm, se aude iar vocea groasă. Dacă era vreo fată, mai ziceam... dar e ostaș, asta e soarta lui acum, nu or să sară cu parale multe. Oricum, s-a dat vestea, tulea!
Din turnul Librei, într-adevăr, urlă goarna mare, peste pădure. Încep să plece unul câte unul. Ultimii doi însă îl privesc parcă așteptând ceva.
– Jos, ce te uiți așa! îl împinge unul cu toporișca. Nu mai e al tău.
Nalbian sare de pe cal și nu poate să nu simtă o ușurare, văzându-se aproape scăpat. Nici nu bagă de seamă căciula smulsă de ultimul plecat. „Ducă-se pe pustii și să nu se mai întoarcă!“ sunt primele cuvinte ce-i vin din vârtejul la care a fost supus. Apoi este cuprins de o recunoștință înălțătoare pentru ieșirea din pericolul în care s-a aflat.
Își dă seama că tremură ca varga. Nu de frig, nu de fierbințeala sângelui duce lipsă. O ia încet spre liziera pădurii, uitându-se din când în când în spate. Și observă că bandiții pleacă destul de liniștiți, încă poate ghici siluetele și calul său tras de căpăstru. Se duc aparent aiurea, printre copaci. Într-o străfulgerare hotărăște să îi urmărească. „Pe cine păcălesc eu? Ăștia s-au aciuat pe aici, se vor întoarce.“
Cu tentative de regrete supărătoare pentru decizia luată, Nalbian le calcă pe urme. Vrea să memoreze direcția pe care să poată reveni zilele următoare, cu poteră, pentru a îi prinde sau alunga de acolo. Noaptea îi este de mare ajutor, dar la fel de mult le este și celorlalți. Își calculează bine sprinturile, cât mai silențioase, iar, dacă se apropie prea mult, îi urmărește din înălțimea câte unui copac.
De la un moment dat realizează că afundarea lor prin pădure nu mai are schimbări de direcție. „Deci, într-acolo se-ascund“ Se pregătește să lase câteva semne, dar o ultimă cățărare îi dezvăluie un foc în depărtare. „Asta să fie? Așa aproape? Da, merg țintă.“ Împins și de curiozitate, de nevoia de a vedea mai mult cu ochii săi, de a îi cunoaște pe ascuns poate, Nalbian își continuă urmărirea până la tabăra secretă. Din ascunzișul lui vede câteva corturi și o caravană prăpădită. Un bărbat cu părul alb îi așteaptă lângă focul mic.
– Ați venit, nelegiuiților. Sunteți primii, ce-ați adus?
– Poate de la Valea Teiului or s-aducă mai mult, taică. N-a ieșit cum ne-a spus istețul ăsta, mare iscoadă! împinge șeful cu voce groasă pe altul mai slăbuț. Când au schimbat garda erau de fapt mai mulți, nici vorbă de pauză la veghe.
– I-am văzut ieri, să-mi sară ochii! La intrare mai rămăsese doar unul, iar turnul ziceai că-i gol!
– De unde, bolovane, din gaura în care sforăiai mangă? Pe întuneric?
Altul completează povestea:
– Ne-am despărțit, ca de obicei, la diversiune. Noi, care ne-am dus spre stânga, nici n-aveam pe unde, că apa ține mult încolo. Când să o luăm invers, i-au văzut deja p’ăștia din față, la momeală, și a început clopotul, după aia săgețile, n-am mai putut trece. Am tras și noi câteva, ne-am făcut pagubă, se uită tâlharul în tolba aproape goală.
– Iar pe dreapta au ieșit brejii cu sulițe, tineri și moși, să vezi la ei! Lui Nalbian îi crește sufletul de bucurie la auzul veștilor, îngrijorat întrucâtva de săgețile trimise de nemernici.
Își aruncă toți harababurile, leagă caii și se trântesc lângă foc. O ciorbă, ceva, e plimbată într-un ceaun de la unul la altul, dar mai abitir apar damigene cu băutură. Nu peste mult timp se aude iar pas de cal și în bătaia focului se dezvăluie alți trei tâlhari cu mai multe traiste. Îi recunoaște pe cei de la Gorunul Trăsnit.
– Hait, am julit ceva, am găsit intrare dosită. Ia uite, Vulpane!
– Oho, binișor, o mai ducem câteva zile, rânjește moșul. Da’ Slinosul unde e...
Cei trei arată undeva spre direcția lui Nalbian. Nu mai apucă să audă vorbele următoare, un somn întunecat îl cuprinde într-o bufnitură după ceafă.
Lumina zorilor dezvăluie ceva agitație în sânul Librei. Gărzile sunt în stare de alertă și dublate cu brațe suplimentare. Goarna Văii Teiului a putut fi auzită și ea azi-noapte, ceea ce a creat și mai multă forfotă. Oamenii adunați ad-hoc la rondul mare au dedus, într-un târziu, că nu putea fi vorba decât de tâlhari. Măsurile pentru astfel de cazuri sunt de stare de veghe și trimitere de soli pe căi de taină, bine alese dinainte. Fiecare așezare are planificat alt drum spre garnizoana cea mai apropiată, astfel încât mesagerii nu sunt ușor de oprit. Toate aceste rânduiri strategice se discută la sfatul armelor de la Gorudava, între căpitani, de două ori pe an.
Adenil și Brosoc patrulează la marginea satului, de la ruinele zidurilor înspre soare-apune. Unul cară suliță, celălalt spadă, amândoi au pe umeri arc și tolbă cu săgeți. Mai duc o goarnă mică, pe care Brosoc o răsucește cu nervozitate. Ei sunt totuși mai norocoși, au apucat ceva somn după tura de ieri, din prima parte a zilei. Spre deosebire de Tehanos, Getozak și alții care nu au mai închis ochii de aproape o zi plină.
– Uită-te la noi... îți vine să crezi? întreabă oarecum retoric Brosoc, mai eliberat de spaima din cursul nopții.
– E ca atunci când te arunci prima oară într-o apă adâncă. Doar că asta nu-i de glumă, îți îngheață sângele-n vine.
– Tot nu-mi vine să cred că Beryan este rănit. Parcă nu e adevărat, parcă nu ni s-a întâmplat nouă.
Una dintre săgețile trase de bandiți s-a oprit în piciorul ginerelui brutăresei. Vraciul și Lenaka îl îngrijesc cu iscusință și groază, la gândul că putea fi mai rău. Însă lumea este acum mai îngrijorată pentru prietenul lor nesosit.
– Eusten zice să mai așteptăm. Dar trebuia să ajungă demult.
– Numai în pielea alor lui să nu fii acum. Deși i-am văzut încrezători, îmi dau seama ce greutate le atârnă de suflet.
– Dacă nu apare până mâine și totul rămâne în liniște aici, plecăm după el.
Adenil încuviințează categoric. Dacă Eusten va accepta însă absența lor, pentru o zi de fugă până la Gorunul Trăsnit. ?