POEZIA – ADICĂ RESTUL TAINEI
Cu câțiva ani în urmă, îmi arătaseră atenția, în revistele de peste munți, câteva poezii de o sensibilitate mai degrabă dură, bolnăvicioasă – în linia vocii îngroșate pre-matur a lui Labiș – dar paradoxal, totodată, suav- gingașe, ca un boboc de stea cățărat pe un lujer prea subțire de crin.
Erau semnate: Eugenia Bogdan. Mai mult decît o promisiune. Numele suna estompat apoi, "cum piere fumul de țigară”, vorba cîntecului. Poeta, foarte tînără pe atunci, și-a impus o tăcere misterioasă, pe care acum, citind manuscrisul trimis de Editura "Dacia” mi-o explic. O nemulțumire de sine și-o perpetuă căutarea. Descoperiri geografice, dar mai ales orizonturi sufletești. Fără a înceta să scrie, Eugenia Bogdan și-a lucrat în taină cartea, formată din straturi de cărți, ce corespund unei continue prime-niri și îmbogățiri. Un debut amînat, e drept, dar care depășește acum debutul. Constituie un mic eveniment editorial.
Înscriindu-se, structural în tradiția ardelenească, (Goga, Blaga, Cotruș), autoarea, asimilînd ce e de asimilat, își inventează și o tradiție ardelenească feminină. Acel fior tainic al fertilității, colind de flori dalbe, flori de măr, rugăciune a dăscăliței, ticluită chiar de ea, puritatea lacrimei adevărate ce oglindește un bulgăre de pămînt generos. Asumarea duhului locului se dovedește și de data aceasta un gest profund liric, iar "metoda de creație” predilectă este autobiografia în febra zicerii.
"Cînd m-am născut un șir de generații / S-au dat de-o parte ca să-mi facă loc. / Parcă le simt, prin sînge, clătinate / Ca de puterea unui foc”. Poeta găsește cu multă siguranță tonul unei confesiuni vibrante, nesofisticate, ce amintește prin încordarea emotivă de vocea gravă a singuraticei și singularei Emily Dickinson. Spovedindu-se liric, "din cerc mai mic in cerc mai mare”, ea pare a depăna o memorie ancestrală a pămîntului natal, rămînînd mereu aproape de sursă si cucerită definitiv de "taina liniei primare”.
Statornică este imaginea Pămîntului, cîntat cu patimă, nostalgie, credință: "Bocancii mei încă mai poartă / pămînturile de la țară / și mintea ca un plug statornic / tot ce-ntîlnește-n cale ară”.
Totul e spus dintr-o răsuflare. Poeta pare că n-are timp, în vîrtejul inspirației, să pună măcar titluri: mult mai important e cercul în care frînturile lirice se înscriu ca niște spițe anonime, consolidînd însă rotundul rostogolitor al unei viziuni. Ciclurile acestea, mai bine zis calupurile magice ar putea părea monotone, dacă atenția nu ne-ar fi dezarmată de totala sinceritate a eului, care se dă legat, cum se zece, nepăsîndu-i de nimic. Totodată se poate aprecia arta semitomului, surdina suspinului reținut, monosilaba îngîndurării. Am urmărit atent, cu oarecare maliție, mărturisesc, poemele in vers clasic, fiind aproape convins – după o lungă familiarizare cu textele debutanților, care demult nu mai abordează, vai! rima, - că voi întîlni obișnuințele modeste compuneri ale fazei romantice adolescente. Ei, bine! Aceste poeme "tradiționale” constituie partea forte a volumului!
Mlădioase, cizelate "pe ascuns” ca să nu dăuneze spontenaității, viguroase ca gîndire și punere în pagină – ele sînt dovada unui talent cultivat si oțelit, care se mlădiază fără a se frînge, scoțînd sonorități de diapozon. Multe dintre ele pot fi citate in întregime, ca niște izbînzi ale liricii noastre. Îmi plac unele particularități de grai ardelenesc, făcînd bine în montură cîte unui vers. Asimetriile si ieșirea. Cîteodată, din ritm, traduc un flux ambițios și sigur pe sine, care trebuie primit ca atare.
Notez un distih: "Țin minte, așa m-am născut / Timpul năpustindu-se în mine”, elocvent pentru altă secțiune, de notații și definiții. Apariția în lume, părîndu-i-se a fi prea tîrzie, cînd "minunile-s complete” și abia încap în rafturi, poeta se simte implicată în misterul lumii, datorate să divulge, prin propria-i trăire si existență "restul tainei”, incomunicabil. Și o face în modul cel mai firesc, simplu fără a da pe față efortul, de multe ori "tăcînd ce aș putea să spun”, dar și spunînd - în fond tot așa "tăcînd”, - sub forma generoasă a metaforei, frumoase cîntece ce-și deșiră nu știu ce farmec nostalgic: "Această zi este o barcă / în care am fugit din lume / și ce urmează sînt doar valuri / care ne-mping în larg, în larg / - doar amintiri mai răbufnesc, / ori pînă ajung la noi se sparg. // În rest, oceanul, doar oceanul, / abia părînd să ne încapă, / cînd ne plimbăm peste nisipuri / înconjurați de-un zid de apă.” Poezie totuși modernă, te gîndești citind astfel de versuri, modernismul aici neînsemnînd stres si frisos, ci o blîndă integrare în tradiție, care după ce e asumată e "subminată” cu candoare, feminin, de o viziune ce nu rănește retina, ci doar o expunere luminii ceva mai mult. Se scrie multă poezie azi, pretutindeni, un hățiș de "voci noi” se propune necontenit, hățiș din care rar mai sare cîte un iepure. Scepticismul criticului din mine e învins de adierea proaspătă, răcoroasă, cu iz ardelenesc și o ondulare molcomă de colină mioritică răzbătînd din cele mai bune poeme ale acestei cărți. Eugenia Bogdan a știut să aștepte, și-a ars etapele în singurătate. Alături de cele mai bune poete romîne de azi, ea contribuie la reabilitarea noțiunii de lirică feminină, facînd-o sinonimă cu lirica propriu-zisă.
Maria Sorescu