Introducere
Paginile care urmează nu se adresează consumatorului de politică, ci celor pe care îi interesează ce se va întâmpla cu ei, cu copiii lor, cu nepoții lor și, mai ales, cu țara lor.
Sunt convins că mulți mă vor acuza de naivitate și idealism. Şi aceasta deoarece, în România ultimilor decenii, copilul care învață la școală este ”tocilar”, băiatul care se poartă frumos cu o fată este ”sub papuc”, individul corect și onest este ”fraier”. În politică, acolo unde idealurile ar trebui să primeze, idealiștii sunt considerați ”naivi”, iar ”băieții deștepți” sunt considerați ”pragmatici”. Să ne amintim numai de sintagma „băieţii deştepţi” şi de cariera pe care a făcut-o în spaţiul public...
Un om politic care este mânat doar de idealuri poate fi considerat ”naiv”, dar un politician fără nici un ideal este cu siguranță ”un hoț”! Eu cred, cu tărie, că istoria nu-i va consemna nici pe unii, nici pe alţii. Istoria va avea grijă numai de idealiștii care se bat și reușesc cu ambiție și pragmatism să transpună idealurile în realitate!
M-am plictisit să critic. După momentul decembrie 1989 toți criticăm, iar pe ei nu-i deranjează. Nu-i deranjează deoarece critica nu este un pericol pentru nimeni. Pericolul real pentru cei ce se află în poziția de decident apare numai atunci când cineva propune soluții alternative la acțiunile lor. Abia atunci sunt cu adevărat puși în dificultate și sunt obligați să prezinte argumente, dacă le au, sau să-şi recunoască greşelile, dacă sunt în culpă.
Așa că m-am hotărât să nu mai critic. Și cred că rolul unui om politic este de a propune soluții. Critica trebuie să rămână în sarcina presei și, eventual, în grija societății civile.
Acum, că am renunțat la instrumentul numărul unu al omului politic și fiind totuși hotărât să rămân în politică, n-a mai rămas altceva de făcut decât să aştern pe hârtie viziunea mea despre România, ţara pe care mi-o doresc pentru mine, pentru fiul meu și pentru toți cei care au avut norocul să se nască români.
Nu este o viziune SF, ci una despre care ştiu că poate lua chip şi o putem trăi în mod real. Depinde doar de noi să refacem chipul României Unite şi să reconstruim mândria şi demnitatea românească, nu cu proiecte fantasmagorice, nu cu idealuri din alte lumi, ci cu ceea ce avem şi este la îndemâna noastră.
România Unită corespunde cu ce este mai profund şi mai sfânt în fiecare dintre noi. Dacă ne vom uita în noi înşine, în locul acela în care nu călcăm prea des, al sufletului şi al lucrurilor pe care le preţuim în cel mai înalt grad, ce vom găsi? Vom găsi dragostea de părinţi, respectul pentru credinţă şi închinarea către ţară. România Unită este toate aceste lucruri laolaltă şi multe altele ca ele, pe care le aflăm dacă pornim într-o introspecţie serioasă a sinelui.
La această introspecţie vă invit pe durata acestei cărţi, ştiind în egală măsură că fiecare trebuie să-şi descopere România din el. Dacă însă vom pune laolaltă ţara din sufletul fiecăruia, vom realiza şi România Unită, pentru că forţa patriotismului fiecăruia trebuie să se unească pentru a putea construi acel ceva măreţ care trebuie să fie patria noastră. Vă invit aşadar pe calea care să ne ducă la împlinirea acestui deziderat ştiind că nu mai putem amâna şi că timpul nu mai are răbdare.
I. Concepte generale
România Unită
”România Unită” este o idee, un deziderat în care cred cu tărie. Cred că este singura soluție prin care putem depăși gravele probleme cu care ne confruntăm ca țară, ca societate, dar mai ales ca națiune.
Voi explica pe scurt în acest capitol ce înțeleg prin conceptul de ”România Unită” și de ce cred că este unica soluție pentru ca naţiunea noastră să iasă din corzi şi să prospere.
România Unită înseamnă nu doar strângerea comunităţii românilor în jurul aceloraşi idealuri, dar şi construirea unui set de valori care să consolideze identitatea naţiunii. Acest concept are aşadar mai mult decât o rezonanţă teritorială sau identitară şi ţine seama de un set de valori care îmbracă românismul pe verticală.
De aceea din haloul României Unite nu pot lipsi valorile naţionale, politice, dar nici cele culturale şi spirituale. Aici e la fel de importantă prezervarea graniţelor ţări ca şi păstrarea patrimoniului imaterial care dă sens, profunzime şi o dimensiune spirituală actualei întinderi a României. O ţară, recte o naţiune, nu poate fi constituită doar din graniţele fizice sau din legile şi instituţiile protectoare. În momentul în care un stat ajunge să fie definit doar prin formulele sale birocratice, apar şi problemele identitare, iar ceea ce ţine adunat acel popor la un loc începe să dea semne de oboseală şi de dezintegrare. Într-un mod nefericit, acelaşi lucru se întâmplă în prezent şi în România, când conştiinţa apartenenţei la neam şi la ancadramentul unui set de valori care să dea sens acestei apartenenţe este difuză şi înceţoşată. Imediat, odată cu dispariţia unui conştiinţe de neam puternice, apar şi revendicările anti-naţionale, aşa cum în ultimii ani am tot asistat din partea mai multor mişcări şi partide extremiste maghiare.
România Unită înseamnă recuperarea acestei identităţi cu tot ce ar trebui ea să includă: instituţii ale statului puternice, dar democratice, instituţii ale păstrării conştiinţei culturale naţionale inteligente şi autentice, scăpate de intenţiile de înstrăinare ale extremiştilor maghiari sau ale unor lideri culturali care dispreţuiesc profund cultura română şi idolatrizează, în schimb, diferite kitsch-uri străine doar pentru că aparţin altor spaţii (deşi poate că şi Occidentul le priveşte cu ochi critici).
România Unită nu respinge culturile străine, dar nici nu se pune în genunchi în faţa lor ca şi cum poporul acesta ar fi coborât acum din copac şi ar fi descoperit cultura altora în lipsa absolută a unei culturi naţionale. Acest tip de servilism este nu doar dezgustător, dar şi lipsit de obiectivitate istorică. România are o cultură proprie, singura ei greşeală fiind aceea că nu o promovează, că o lasă pe mâna vânzătorilor de ţară sau că este prea credulă cu închipuirile altor culturi care emit pretenţii de superioritate.
România Unită înseamnă recuperarea acestor valori culturale şi promovarea produselor sale autentice, ceea ce înseamnă, în paralel, şi oprobiul aruncat peste producţiile de prost gust care ne fac de râs atât în interiorul ţării, cât şi în exterior, şi care dau senzaţia că suntem o ţară care produce doar kitsch-uri şi mizerii culturale. În paralel, există desigur şi demersuri culturale autentice, dar acestea rămân în umbră, neavând loc de fanfaronada producţiilor ieftine. Acest lucru trebuie schimbat, dacă vrem să avem o Românie Unită.
România Unită trebuie să adune în jurul său toate nivelurile societăţii româneşti, pentru că actuala fragmentare înseamnă sfârşitul naţiunii şi al coeziunii. În consecinţă, dacă se va continua pe această cale a individualismului necomunicativ şi a atomizării, România nu va face faţă provocărilor globalizării şi presiunilor marilor puteri care sunt mereu în căutare de resurse şi teritorii. Acum nu mai avem de a face cu un colonialism teritorial, cât cu unul economic. O masă amorfă a populaţiei care nu este constituită din cetăţeni uniţi în jurul unor idealuri comune, ci din consumatori uşor de manipulat, nu va rezista avansurilor de tot felul şi îşi va pierde în cele din urmă identitatea.
România Unită trebuie să readucă sentimentul naţional şi o bază principială a existenţei în sânul comunităţii. Ce ne face să fim români, doar faptul că acest lucru este scris pe un paşaport? Cu un asemenea nivel al identităţii nu e de mirare că mulţi dintre emigranţi nu mai vor să audă de România pentru că această ţară nu înseamnă nimic pentru ei, decât eventual umilinţele şi sărăcia la care au fost supuşi. Un francez nu va fi niciodată altceva decât francez, la fel şi un german sau un britanic. Atunci când un număr mare de cetăţeni se leapădă uşor de naţionalitatea lor sau şi-o ascund, poporul respectiv se află într-o mare încurcătură. Problema României constă exact în aceea că nu mai este trăită ca o ţară şi cu atât mai puţin ca o naţiune, ci doar ca o entitate opresivă, umilitoare şi haotică. Şi atunci apostazia devine un semn de inteligenţă şi curaj, în exact aceeaşi manieră în care scăparea de regimul comunist ţinea de eroism. Doar că atunci era vorba de un regim politic şi social. Acum, lipsa de speranţă lăsată moştenire de regimul PDL este una endemică, s-a extins la nivelul întregii ţări şi se confundă, din păcate, cu România însăşi. Cei cărora nu le convine nu au decât să plece, a fost mesajul preşedintelui ţării, arătând astfel că ţara se identifică, din punctul de vedere al puterii, cu emisarii ei, iar nemulţumiţii nu mai sunt români pentru că nu respectă status quo-ul. Speranţa a început să reînvie după scoaterea PDL de la guvernare, dar efectele pustiului portocaliu care a guvernat România nu vor fi uşor de şters.
România Unită trebuie să însemne şi dezlipirea dintre naţiune şi opresorii ei, aşa după cum Tudor Vladimirescu a separat „norodul” de „tagma jefuitorilor”. România Unită are datoria de a-şi recăpăta identitatea proprie, independentă de puterea politică sau de cei care au acces la putere şi resurse. O ţară nu are voie să fie dependentă de politică şi de Putere, pentru că atunci va fi îngenuncheată. Puterea trebuie să fie dependentă de români, nu românii de Putere. Clasa politică trebuie să dea socoteală în faţa neamului, nu invers.
România Unită înseamnă, de fapt, întoarcerea la normalitate, la respectul şi la demnitatea de a fi român. Pentru acest scop trebuie însă adunate toate forţele neamului, toţi cei care iubesc această ţară şi care mai au idealuri, pentru ca împreună să constituie o masă critică suficient de influentă şi de vizibilă încât să provoace o trezire a conştiinţei româneşti. România Unită este, până la urmă, o chemare la luptă, la recâştigarea independenţei şi demnităţii naţionale. O luptă la fel de importantă şi de necesară în acest moment cum au fost la vremea lor Războiul de Independenţă sau bătălia pentru Marea Unire.